Ascutita’s Weblog

E primavara,e luna aprilie…E duminica…
Astazi imi doresc mai mult ca oricind o clipa totala de singuratate. Sa fug putin de acasa, departe de sotul meu, departe de ochii intrebatori ai celor dragi ce ma iscodesc din fotografiile raspindite in toata casa… Ma imbrac incet si ies pe usa ca o umbra, strecurindu-ma cu teama ca ma voi auzi strigata. Pasesc grabita si ma indepartez de casa fara sa privesc in urma.
Nu este o plimbare la intimplare… am o destinatie precisa…
Dupa 10 minute de mers am ajuns in locul in care visele si lacrimile si dorintele mi se impletesc in fiece anotimp, in fiecare, “escapada “.
E un riu, marginit de pomi si stinci… poate ca nu este cine-stie-ce insa de data aceasta pomii respectivi sint infloriti… ciresi salbatici ce-si leagana crengile-n vint… si frumusetea lor imi bucura inima si privirea.
Am asteptat acesta primavara mai mult ca niciodata. Am dorit venirea ei ca un orb ce-si doreste lumina… sperind ca odata cu plantele si gazele ce se trezesc la viata, si inima mea si visele mele sa reinvie.
Ma asez pe o piatra la marginea apei. E inca devreme insa soarele straluceste vesel, vestind o zi calduroasa si frumoasa.
Gazulite de tot felul misuna si zboara in toate partile. Sint sigura ca iar voi pleca spre casa cu ciupituri de furnici pe glezne insa azi chiar nu-mi pasa!
Piatra pe care m-am asezat este chiar dedesubtul unui cires imens. Mirosul puternic si inconfundabil imi trezeste toate simturile. Citeva albine imi dau tircoale… Le las in pace cu toate ca frica ma impinge sa ma ridic si sa o iau la fuga…au plecat! Au zburat spre ceva mai interesant!
Imi incep visarea… firul gindurilor se intinde ca o pinza nevazuta, cuprinzindu-ma, dindu-mi fiori,s i calduri, si zimbete…si multa, multa tristete…E atit de bine aici…eu, natura si gindurile mele rebele, ce se simteau in mintea mea prizoniere, pedepsite pt faptul ca sint ginduri. Ma framinta un milion de senzatii, de dureri si nu stiu cum as putea scapa de ele… pt ca imi chinuie sufletul de prea mult timp.O pala de vint mai puternica imi infoaie pletele si-mi aduce in nari miros de peste. Departe zaresc, pe firul apei, o masina oprita si un om pescuind.
Si deodata mi s-a parut ca ninge… Petalele ciresului inflorit se leagana pe aripile vintului. Petale rozalii imi mingiie timplele si fata odata cu vintul pribeag. Si-mi vine sa pling… Frumusetea momentului ma face sa pling. Ma ridic sub ploaia de petale cu lacrimile siroindu-mi pe obraji. Poate ca Dumnezeu a vrut sa-mi mingiie sufletul azi, cind sint atit de trista, cu ceva atit de frumos.
Se scutura sakura… zilele-i sint numarate… si ma intreb de ce nu poate fi vesnica…o astfel de frumusete ar bucura multe suflete triste… si poate ca oamenii nu ar mai fi la fel de tristi, de lipsiti de omenie, de suferinzi…
Se scutura sakura… si odata cu ea si sperantele… multe sperante strivite intre pumnii stinsi a neputinta si intre ploapele ce se inchid strivind lacrimi sarate si grele…
Aud un clik! Un zgomot ciudat ma face sa-mi opresc zborul imaginar printre petalele de cires. Un batrin, la 3 metri de mine, ramine blocat cu aparatul de fotografiat in mina… Probabil ca fata mea pare fioroasa caci nu schiteaza nici un gest… Ma intorc cu spatele si ma asez din nou pe piatra ce am ales-o drept scaun. Si-atunci realizez ca obrajii imi sint uzi, si barba, si gitul… de lacrimi… Aud pasi in spatele meu si-mi sterg grabita lacrimile cu mineca bluzei… Batrinul se opreste in stinga mea. Si tace. Tace. Tace… Rup tacerea intrebindu-l de ce m-a fotografiat. Intimitatea, indiferent din ce tara ai fi, nu se incalaca!
Poate ca tonul meu calm i-a dat curaj, caci l-am simtit miscindu-se si venind in fata mea. Mi-a intins aparatul de fotografiat si mi-a aratat fotografiile facute. M-am uitat totusi mirata la el, neintelegind.
Si-atunci a zimbit. Mustata ce-i incadra gura s-a miscat, dind la iveala un zimbet ce m-a miscat. M-a intrebat cine sint, de unde vin? De parca am fi fost intr-o poveste cu zine, sau cu sirene ca tot eram la marginea apei!
Nu i-am raspuns. Am privit spre ciresii infloriti si i-am spus ca sint doar cineva care cauta linitea. M-a rugat sa-l las sa pastreze fotografiile. L-am intrebat pentru ce?
Raspunsul a fost ca: intr-o viata de om contradictiile ce te intriga sint foarte putine, si de multe ori nu dai destula atentie lucrurilor care merita cu adevarat. Mi-a spus ca, in mod normal, frumusetea acelui loc si acelor ciresi infloriti, trebuia sa ma faca sa zimbesc cu gura pina la urechi. In schimb eu, ma invirteam cu miinile deschise a imbratisare, plingind si plutind intr-o ploaie de petale… Era ceva ce nu se potrivea, dar totusi frumos si fascinant si de aceea a dorit sa ma fotografieze. Ne-am dat intilnire peste un an. In acelasi loc, in acelasi timp: cind se scutura sakura.A plecat… nu era din oras… avea cale lunga pina acasa, insa in fiecare an vine sa fotografieze acesti ciresi… E liniste… Clipocitul apei imi da senzatia de bine si e atit de curata, de limpede ca-ti vine sa bei din ea!
O buburuza se aseaza pt odihna pe piatra alaturata. Apoi zboara din nou direct pe pantofii mei. Mi-e drag de ea… dar in acelasi timp imi vine sa-i dau un bobirnac sa nu se vada, pentru ca atunci cind eram copil si-i cintam (cintecul acela in care ea iti arata unde vei pleca atunci cind te vei casatori) ea n-a fost serioasa la locul de munca si nu si-a facut datoria. De fapt nu cred ca exista vreo buburuza care sa fi zburat din Europa pina in Asia! Poate cele din desene animate. Deschid telefonul si ma ingrozesc!Sotul meu m-a apelat de 24 de ori si mi-a trimis 15 mesaje.
E o zi frumoasa… si trista… azi am asistat la moartea sakurei… sfirsitul firesc si natural al florilor de cires… Si sufletul parca mi-a fost miscat odata cu pletele de pala de vint de la marginea riului… acolo unde se scutura sakura…

PS   Acesta este doar un tablou; stati fara grija, sunt bine, sanatoasa, mai putin mintea mea care se pare ca a luat-o razna…

Stiu ca nu am mai scris de cam multisor, am reusit performanta de a nu ma atinge de blog pentru mai bine de o luna, chestie destul de ciudata pentru mine, dar totusi motivata de lipsa de timp si de cat de incarcat mi-e programul zilnic.

De mai bine de 2 ani incoace am tot preluat din atributiile soacra-mii, avand in vedere ca este la o varsta destul de inaintata si nu mai are putera de altadata; pe de alta parte, socrul nu vrea sub nici o forma sa tina cont de varsta lui ( 83 ani), si continua sa ia in arenda vreo cateva hectare de pamant si sa le lucreze, lucru care uneori este cam peste puterile lui, astfel incat de multe ori este nevoit sa ceara ajutorul celor de acasa …. Si cum toti din casa au un loc de munca, mai putin eu si soacra-mea,cred ca intelegeti de unde vine ajutorul … Norocul meu e ca nu are nevoie de ajutor in fiecare zi, ci doar de vreo cateva ori pe luna. Soatza mea,ce sa zic …. am mai explicat intr-o postare anterioara faptul ca el e “varza” in a lucra cu diferite programe pe calculator; nu stiu cum o fi in Romania, dar aici, el la fiecare lucrare care o face (electrician fiind), are de intocmit cate in dosar cu fiecare pas care l-a facut, cu poze si explicatii aferente; si decat sa ma piarda timpul cu intrebatul printre colegi cum se lucreaza pe un program sau altul, mai ales ca nici nu prea isi bate capul sa retina, mai degraba imi lasa mie frumos notite explicative si poze si imi explica ce anume are nevoie, si astfel el se limiteaza doar la munca pe teren, lasand munca de birou pe seama mea.

Uneori, cam 1-2 ori pe saptamana, mai sunt si babysitter pentru nepotelele mele.Pe langa toate astea, ma mai stresez cu invatatul kanji-lor, si momentan invat individual pentru scoala de soferi. Spun individual pentru ca inca nu fac scoala de soferi, ci doar incerc sa ma obisnuiesc cu kanji ce apar pe acolo, ca sa inteleg contextul. As putea sa fac scoala de soferi in engleza, dar am eu o ambitie sa o fac in japoneza,pentru ca oricum nu poate decat sa imi fie de ajutor sa mai invat cate ceva si sa mai fac un pas inainte. Scoala o voi incepe abia pe la sfarsitul anului sau in cel mai rau caz, la anu.

Am ajuns la concluzia ca e mai rau sa fii casnic decat sa ai un loc de munca. Cum sunt toata ziua acasa, s-ar presupune ca sunt cam libera, ca stau degeaba, dar nu e asa deloc. De multe ori imi zice sotul ca iar am cearcane si pleoapa de jos e neagra si ma intreaba daca nu ma odihnesc destul… Pai cand sa ma odihnesc daca zilnic ma pun la somn dupa miezul noptii si ma trezesc la 6 dimineata ??? Nu ma plang ca am programul incarcat, cat ma plang ca nu imi ajunge timpul. Ca nu e deajuns ca o zi sa aiba doar 24 de ore. In fiecare zi,inainte sa adorm, imi aduc aminte ca mai aveam ceva de facut, si ca asta inseamna un lucru in plus pentru ziua de maine.

Cam astea ar fi motivele pentru care nu am mai scris nimic in ultima vreme, si probabil ca postarile vor fi ceva mai rarute de acum in colo. Sper doar sa nu mai treaca iar o luna pana la urmatoarea postare. Multumesc pentru rabdarea celor care au trecut pe aici si scuze pentru dezamagirea provocata.